Început tapas nou

Trecuseră câteva zile bune de la încheierea tapasului anterior (peste cele 5 pe care mi le permit cu conştiinţa liniştită) şi m-am hotărât să încep unul nou. Pentru că nivelul de impecabilitate scârţâise datorită recuperărilor pe care le-am tras după mine, m-am gândit să-l reiau întru-totul cu o mică modificare, în loc de 15 minute de shambavi - mi se păruseră cam multe - să fac 7. Toate bune şi frumoase, vine tattva de tapas, mă pun să fac consacrarea. Surpriză, nu-mi iese! O fac din nou. Acelaşi rezultat, vibraţii firave, incerte, complet diferite faţă de încântătoarea senzaţie resimţită în tot corpul de "ok, dă-i să meargă" ce însoţeşte de obicei asumarea unui sacrificiu. Pentru că tapasul e un sacrificiu, chiar şi doar din perspectiva timpului liber ce ar putea fi investit altfel într-un dolce far niente şi a stomacului ale cărui delectări trebuie să fie amânate pentru după uddyane and stuff. Încep să mă gândesc că poate nu e cazul să încep deocamdată un nou tapas, dar izgonesc repede gândul după o trecere în revistă a priorităţilor mele: nicio mega urgenţă la orizont care ar fi putut să justifice o amânare. Şi-atunci îmi vine gândul cel bun. Să reiau tapsul exact în forma avută anterior, cu cele 15 minute de shambavi. Căci la urma urmei, dacă tot nu sunt mulţumit de cum a decurs tapasul anterior, e cumva să-l ciunţesc. Mă pun în vajrasana, fac consa şi intensitatea răspunsului mă dă pe spate. Sunt fericit. Fericit că busola intuiţiei îmi funcţionează şi că, răbdător, i-am dat credit.