Viața cu 30 la oră

Nu mă consider o ființă superstițioasă, dimpotrivă, mă văd ca un om logic, rațional și reacționez ușor ironic când evenimente cotidiene generează din partea unora interpretări ce plutesc nestingherite într-un spațiu al posibilului improbabil.

Dar acum vreun an, am avut două accidente de mașină în două zile de vineri consecutive. În a treia vineri ce venea la rând mi-am zis să fiu atent, poate chiar să nu conduc deloc. Totuși, spre seară, a intervenit ceva, a trebuit să ies și la câteva străzi distanță am avut al treilea accident. Trei zile de vineri, una după alta, trei incidente rutiere, toate din vina mea. Frecvența depășea bine de tot curba firescului așa că, somat de iubită, am făcut ce face orice om binecuvântat de prezența unui maestru în viața lui: i-am cerut sfatul. Iar sfatul a venit, surpriză (deloc!), sub forma unei interdicții, cinci ani fără șofat.

Dacă mi-ar fi luat poliția carnetul pe cinci ani nu ar fi fost nicio diferență. Nu te joci cu karma, pentru că neascultarea – și știm asta din clasa a IV-a, odată cu lectura Puiului lui Brătescu-Voinești – face ca lucrurile să se sfârșească prost. Și un maestru este un gardian al karmei, vede dinainte ce te paște, iar sfaturile lui, uneori abia sugerate, sunt menite să te facă să treci hopurile fără suferință. Evident, poți face ce vrei, dar dacă ai cât de cât minte, o să-ți ciulești urechile la ceea ce vine de la maestru, căci sfaturile sale nu-ți sunt strigate așa cum se petrece într-o relație trecută bine de momentul începutului, când comunicarea se face sub semnul stridenței generate de exasperarea premonitorie că spusele ți se vor lovi de un zid încăpățânat și resentimentar, ci sunt rostite ca la începuturi, în șoaptă.

După 7 luni de interdicție, a venit însă o dispensă. Aceasta spunea că este în regulă să conduc, dar cu maxim 30 la oră. Iar „maxim” era subliniat, nu lăsa loc de fente sprințare.

Am fost foarte fericit, ca și când aș fi primit un super cadou. Și mi-a încolțit atunci gândul că poate karma mi-ar fi permis încă de la început să conduc cu 30 la oră, dar că aș fi întâmpinat limitarea de viteză cu nemulțumire. Așa însă, luându-mi-se tortul cu totul, am apreciat felia primită. Și poate că și altfel, în alte aspecte ale vieții, este la fel. Ni se ia cu totul ceva ce ar putea să rămână într-o anumită măsură al nostru, dar pentru că acea măsură ar fi întâmpinată de noi cu revoltă, suntem scutiți, printr-o privare totală, de astfel de stări proaste.

Ceva complet nou începea pentru mine. Conjunctura în care eram mă împingea să conduc zilnic prin oraș, nu mergea să mă dau lovit. Așa că am reintrat în pâine. Și să te deplasezi cu 30 la oră în București este o experiență aparte. Claxoanele și flash-urile cu farurile au devenit însoțitoarele mele nelipsite, ieșirile mele la volan asemănându-se cu periplul unui erou mitic hărțuit de harpii.

Doar că au început să îmi apară conștientizări importante. Prin fire, eu la volan aveam tendința să mă enervez. Și mă enervam tare. Pe te miri ce. Că voiam să dau un telefon și touch-screen-ul nu răspundea instantaneu, că nu acordam o prioritate și respectivul nu considera asta firesc, reacționând viril în consecință, că din multiple alte motive. Iar când te enervezi în trafic, o calci. Ei bine, oricât te-ai enerva, când tot ce poți să faci este să-ți iei tălpășița cu 30 la oră, nu-ți trebuie mai mult decât distanța dintre două stopuri ca să te calmezi. Nu poți să spumegi, năpustindu-te spre orizont în ritm de Galapagos. Pur și simplu nu se poate. E o întrerupere de rezonanță.

Mi-am mai dat seama că cel mai mare stres în trafic îl trăim datorită a ceea ce se petrece în spatele nostru, nu în față. O situație de la Lidl m-a făcut să-mi dau seama că ceea ce trăiesc în trafic se extinde și în alte zone. Eram la mașina de tăiat pâine cu două pâini sortite tranșării și în spatele meu mai era cineva. Există o anumită lentoare a mașinii de tăiat, iar în trecut aș fi resimțit un stres că cineva așteaptă după mine. Fie că aș fi continuat acțiunea, fie că aș fi fost politicos oferind prioritate celui din spate, acțiunile mele ar fi fost bazate pe stres. Acum însă mi-am putut asuma calm firescul situației. Sunt conștientizări mici, dar așa se țes sintezele.

Și apoi este ceva ce îți lărgește perspectiva, făcându-te să vezi lucrurile și altfel. Dacă anterior, într-o situație în care trebuia să virez la stânga iar din față îmi veneau două mașini, prima cu viteză mai mică, iar a doua cu viteză mai mare, mă enervam pe primul că de ce se mișcă așa încet, apoi am început să gândesc: „Dar ce-are dom’le al doilea de o calcă așa?”

În raportul conștiință/energie aplicat la șofat, conștiința este controlul, iar energia viteza. Am mai înțeles că mulți oameni conduc cu o viteză superioară capacității lor de control, adică, cum ar veni, energia lor este mai mare decât conștiința. Asta nu duce neapărat la accidente, căci în ecuație intră și atenția celorlalți participanți la trafic și propriii noștri îngerași păzitori, dar incapacitatea conștiinței de a îngloba energia generează mereu stresuri, chiar dacă pe moment insesizabile. Este ca atunci când ai lângă tine o femeie neîmplinită. Nu spune nimic deocamdată, dar ceva mocnește în tăcerea ei. Tu nu ești empatic și te gândești că este în regulă, dar de fapt locuiești în Pompei pe o stradă oarecare și tocmai s-a intrat în anul 79. Așa este și cu energia ta lăuntrică, dacă nu o polarizezi prin conștiință, la un moment dat, conform structurii tale, vei izbucni sau vei cădea într-o profundă stare de tristețe.

Se pare că deocamdată, capacitatea mea de control are baliza pusă la 30 la oră. Ușor, ușor, prin ascultare și practică, conștiința se va dilata și poate, de ce nu, o nouă dispensă mă va împinge la 40 la oră înainte de termenul celor cinci ani. Ehei, cât de bine ar fi... Dar nu vreau să mă ivănesc, sunt mulțumit și recunoscător pentru toate conștientizările pe care mi le oferă situația dată, pentru că pot totuși să merg la Kaufland și la Lidl fără să car pungi cu mine și pentru că acum traficul urban aduce mai mult a plimbare romantică decât a fluviu plin cu piranha.